E apa, nimic mai mult. E apa care isi asteapta scurgerea. E ca si un om pe patul de moarte, asteapta sa se scurga. E lacul pe care l-am vazut sub clar de luna cand stateam si-mi aminteam de noi. Care noi??? De mine, de tinerete, de voi….cei care m-ati cunoscut.
Ma cheama Alexandra I.A si stau pe patul spitalului in care am fost lasata cu mult timp in urma.Cand aveam o varsta frageda cineva mi-a spus ca toate-s trecatoare…la fel si viata mea…sa nu-mi fie teama. Ar fi trebuit poate sa am noroc, daca as da timpul inapoi nu as schimba nimic, nu e asa de greu. Am simit nevoia sa fiu acasa, in casa in care am copilarit, sa strig din nou :”mama”. Simt ca traiesc de sute de ani. Oare sunt nemuritoare? Da, exact precum acel lac, care lac? Lacul uitat din muntii ascunsi.Sunt multumita ca traiesc, a fost aniversarea mea de 76 de ani, intr-un loc inchis.In biblioteca mea, dar in loc de carti, pe rafturile imaginare, stau clipele vietii mele. Si nu-mi amintesc daca am fost vreodata iubita. Sau daca am iubit!
Un prieten mi-a spus candva sa scriu despre un lac.Asta-I lacul meu: Pietrele din fundul lacului reprezinta amintirile petrecute alaturi de strabunicul meu, care sunt cele mai vechi, intre anii ’93-'04. Apa cea mai rece este momentul in care a plecat si m-a lasat sa fiu pe cont propriu.Iar restul e mister…e tulburarea lacului.
Suntem in anul 2069…..dar NU!!!! STAI!!!!!Suntem in anul 2011….la 18 ani diferenta de ziua in care m-am nascut….a fost totul in imaginatia mea. Oare de cat timp visez? Traiesc cosmarul asta din 14 aprilie '04!:|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu